Mostenirea lui Brancusi

Unii spun ca un geniu se naste o data la 100 de ani, si niciodata in aceeasi tara. Cu totii stim cine a fost si ce reprezinta Constatin Brancusi pentru romani si pentru arta. Il consideram a fi un geniu. Putini sunt insa cei care stiu ca talentul lui Brancusi a fost lasat mostenire tot romanilor. Pictor, sculptor, scenograf, Gavril Siriteanu sau Sir, asa cum ii spun cunoscutii si studentii lui, stranepot al marelui Brancusi, pe linia mamei, duce traditia mai departe.

“Doamne fereste sa ajung ca el!”

Cand era de-o schioapa, isi dispera parintii murdarind “perdelele, colorand fetele de masa si cartile mai mult decat caietele” asa ca l-au trimis la Scoala de Arte. A aflat de mic de legatura de sange pe care-o are cu Brancusi, de la bunica lui. Studiind istoria artei in clasele mici, “ma uitam cam patrat la Brancusi, si in mintea mea imi spuneam — si bunica-mea — – si eu ziceam — Doamne fereste sa ajung ca el! Uite in ce hal facea pe acolo si culmea ca frantuzii astia zic ca e bun…Au trebuit sa treaca multi ani pana am reusit sa inteleg cum e si cu abstractizarea si sintetizarea formelor, cu modernizarea artei”, povesteste Sir, vazand parca scena derulandu-se in fata lui. Este stra-stranepot al marelui sculptor, bunicul sau fiind var drept cu Brancusi. Doar cei apropiati stiu de legatura lui directa cu marele sculptor. Prefera sa fie cunoscut pentru realizarile lui, nu sa fie comparat in permananta cu altcineva. “Nu ar fi corect sa mergi prea mult in umbra cuiva. E o piatra grea de dus uneori, o responsabilitate foarte mare, dar in principiu trebuie sa te lauzi cu ce ai pastrat in radacini, chiar daca nu iti cade tocmai comod”, spuse pe un ton grav.

“Toate artele plastice se regasesc sub forma teatrului”

Acum lector la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, pana sa ajunga la teatru, a experimentat de-a lungul formatiei sale artistice mai toate formele de arte plastice “in liceu, un an am fost la grafica, urmatorul eram la pictura, in al treilea an ajunsesem la murala, ca in ultimul an sa termin la ceramica. Iar facultatea sa o fac la sculptura…Pana la urma, toate artele plastice au un punct comun, se regasesc sub forma teatrului. Nu film. Filmul, stii cum e? Un nepotel nereusit al teatrului. Si teatrul nu e numai a 7-a arta, le preia si pe celelalte sase, ca sa faca un spectacol de consistenta. In teatru te lovesti un pic si de literatura, pe segmentul scenariului, dupa aia forma de oratorie a actorului tine tot de o parte a literaturii, apoi e muzica, coregrafia si scenografia care vine cu un pic de arhitectura, un pic de sculptura, cu arta costumului, mai nou vad ca e bagata proiectia foto-video, sonorizari, jocuri de laser, toate incep sa se lipeasca pe acolo”. Pentru Sir, scenografia completeaza monocromia si staticitatea sculpturii. “o batistuta suflata si miscata de doua colturi poate deveni o pasare, o meduza sau avion. Se misca niste betigase, niste fire si se schimba mesajul”. Odata cu parcurgerea istoriei artei, cu intelegerea diferitelor stiluri, influente, orientarea sa artistica capata noi valente. “Cam in fiecare an imi schimb mentorul”, spune zambind sagalnic, continuand sa lucreze la o sculptura in lemn. “Pe masura ce studiezi clasicul grec, esti dat pe spate de ce au facut grecii, ajungi in perioada Renasterii si esti dat pe spate de studiile pentru a treia dimensiune, sensibilitatea acordurilor, armoniile alea subtile o sa te faca sa crezi ca grecii sunt cam invechiti. Nu stiu daca sunt foarte multi care sa ramana fixati asa pe o anumita personalitate pentru ca pana la urma trebuie sa lucreze la propria lui personalitate si pe ceilalti doar ca sa si-i ia asa ca puncte de reper, ca mici surse de inspiratie”.
“Lumea poate fi salvata prin arta. Artistul face, in fond, jucarii pentru oamenii mari”, spunea Brancusi. “Marioneta se apropie mai mult de reprezentarea omului, ele sunt mai degraba in zona asta de sensibilitate a teatrului de animatie, dar animatia se face incepand de la obiectele decorului, obiecte pe care le poti considera abstracte, nonfigurative. Si cred ca, mai nou, orientarea spectacolelor de teatru va fi dominata de animarea obiectelor. Usor, usor, am observat ca si in teatrul dramatic se intervine cu obiecte animate, cu masti deosebite, cu machiaje deosebite. Uite, pana si forma asta Cirque du Soleil e o forma a circului care e foarte bine amestecata cu spectacolul specific dramatic, momentele comice se integreaza foarte bine cu cele de jonglerie. Circul propriu-zis nu mai este doar un banal circ, ci se indreapta catre un spectacol mai cult”, continua Sir idea marelui artist.

“…peste tot pe unde mergi gasesti acelasi gen de padure cu acelasi gen de uscaturi”

Cheltuielile implicate intr-o lucrare sunt de cele mai multe ori peste pretul de vanzare al produsului finit. “La asta se mai adauga si chiria la atelier, curent, caldura, chestii marunte care se aduna la un moment dat”. “M-am gandit sa plec in afara, dar mi-a trecut la fel de repede cum mi-a si venit ideea. Imi este comod sa lucrez si aici in domeniul creatiei si daca lucrul asta imi este asigurat oriunde, cealalta latura nu ma mai deranjeaza foarte tare, relatia sociala cu nivelul cultural al populatiei si altele. Intamplator, peste tot pe unde mergi gasesti acelasi gen de padure cu acelasi gen de uscaturi. Nu dau nicaieri pe afara de cultura in procent de 80% din populatie, tot un 20% vei avea oameni care iti intra in expozitie, restul merg la stadion, asta se intampla si la nemti si la noi, si in Canada”. Isi asigura cheltuielile mari printr-o vanzare-doua pe an in afara tarii. Nu toti care ii cumpara lucrarile au si o educatie in acest sens, “multi o fac de amorul artei, din pur smobism, merg pe ideea : luam si noi ca e la moda in perioada asta, apare un curent nou sau a aparut un artist nou si poate e bine sa avem o lucrare de a lui”.

“Mi-a spus un neamt odata ca ii place foare mult un tors pe care-l facusem, ca o sa-l ia negresit pentru ca se potriveste cu marmura gri de la semineul pe care-l are. El de fapt vroia piesa aia pentru ca avea aceeasi culoare cu marmura din semineul lui, nu ca l-ar fi dat pe spate nu stiu ce la lucrarea mea…M-am dezumflat putin atunci…dar asta se intampla si la case mai mari”, spune pe-un ton trist, facand referire la functionarii de la vama americana care au confundat “Pasarea in vazduh” a lui Brancusi cu o simpla bara cu destinatie industriala, pana la ilustrul critic care a catalogat prima varianta a “Domnisoarei Pogany” drept un ou bine fiert, asezat in echilibru pe un cub de zahar.

Isi imparte timpul intre cele doua ateliere, Facultatea, unde indruma pasii studentilor in scenografie si atelierul lui, de la parterul unui bloc, unde talentul si imaginatia prind forma in pictura, dar mai ales in sculptura. N-a vrut sa-i calce pe urme lui Brancusi, dar se pare totusi ca aschia nu sare departe de trunchi.
Reportaj realizat impreuna cu Alina Guraliuc, publicat pe Agentia de stiri CuzaNet.

Monahism contemporan

“Am o gramadă de prieteni şi foarte puţine prejudecăţi”

“În ciuda aparenţelor sunt o persoană foarte pasională”

Călugăr ierodiacon la Mănăstirea Golia, Serafim Pantea iese din tiparul clasic al hainei pe care-o poartă. S-a născut la Timişoara, de ziua Sfântului Elisei iar acum îşi face ascultarea la Iaşi, la Golia fiind aproape de pasiunea din copilărie, calculatorul, la care aproape renunţase pentru a fi un bun monah. Îi plac vinurile rosii vechi, îl enervează rea-voinţa şi urmăreşte oricând cu plăcere filmele lui Chaplin.

Cum a ajuns călugăr

Încă din liceu a început să studieze mai îndeaproape tainele Bisericii dar până să ia o decizie finală a încercat mai multe. “Am practicat yoga”, spune Serfaim, dar asta nu i-a adus suficiente împliniri. “Erau mai mult nişte execrciţii fizice de autocontrol”, spre deosebire de religia ortodoxă, unde adevarata luptă şi autocontrolul ţin de planul spiritual în primul rând. După ce a terminat studiile liceale, dorinţa şi nevoia de a-şi găsi locul au devenit mai arzătoare. A intrat printre primii zece la Facultatea de Automatică şi Calculatoare dar odata ce şi-a descoperit calea a renunţat la pasiunea din copilărie pentru rasa călugărească. De la rugaciunile spuse încontinuu pe străzile Timişoareai, a ajuns în Moldova, la Mănstirea Sihăstria. Deşi părinţii nu au fost de acord cu decizia lui, “contează foarte mult să înţelegi ce-ţi doreşti de la viaţă” spune Serafim, şi astfel, de la Sihăstria a fost trimis la Mănăstirea Secu, de unde, la îndemnul Înalt Prea Sfinţitului Daniel a venit la Iaşi şi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie.

Misterioase sunt căile Domnului

La dragostea pentru calculatoare renunţase pentru că şi-a dorit mai mult să devină “doctor în rugăciune”, asa cum spune el pe un ton glumeţ, decât un bun programator, deşi fusese sfătuit să îşi termine studiile începute. Odată ajuns la Mănăstirea Golia, parte din ascultarea lui a fost legată de administrarea reţelei de calculatoare a tipografiei, şi astfel, şi-a putut relua vechea pasiune. “Nu întotdeauna ies lucrurile asa cum ai dori, dar dacă eşti atent la semne şi ai rabdare, Dumnezeu îţi îngăduie să vezi pentru o clipă capătul tunelului, să vezi ce lucruri extraordinare sunt la capat.”
Nici jocurile pe calculator nu-i sunt necunoscute. “MMORPG-uri am jucat pentru că am fost provocat, mai mult a fost un studiu social”. (engleză: Massively multiplayer online role-playing game), este un gen de jocuri pe calculator. Este un joc în care un numǎr mare de jucǎtori interacṭioneazǎ unul cu altul într-o lume virtuală. Jucǎtorul îşi asumǎ rolul unui caracter ficṭional (într-o lume fantasticǎ, de obicei) şi preia controlul asupra acṭiunilor lui. Jocurile MMORPG se disting de cele tip single player sau cele din reṭea prin numărul de jucǎtori şi prin faptul că lumea persistă de-a lungul timpului.)

“Am iubit şi iubesc libertatea”

“Nu sunt în altă parte decat mi-aş dori să fiu, nu vreau să plec din Mănăstire, şi nu sunt omul care nu ar putea să se descurce”. “Înainte de a intra în Mănastire am avut oferte serioase de lucru”, spune Serafim.
Daca a avut vreo dată îndoieli asupra drumului său în viaţă, ele s-au spulberat odată cu hotărârea luată acum cativa ani de a se muta pe Muntele Sfânt. “M-am dus acolo pentru că am crezut că asta vreau să fac, că de asta aveam nevoie, dar aşa cum m-am dus, tot la fel m-am şi întors. Nu am putut rămâne acolo.”
“Unde am vrut, acolo m-am jucat…adica ce am vrut sa fac, cam aia am facut. Am fost şi sunt o fire destul de independentă”. Călugăria nu-i îngrădeşte libertatea, “a-L servi pe Dumnezeu înseamnă libertate” pentru Serafim.
Consideră că Mănăstirea este locul în care are “cea mai mare capacitate de împlinire”, nu crede ca “un om poate fi împlinit cu adevărat vreo dată pentru că altfel nu ar mai avea nimic de făcut”. Scopul lui este mântuirea, cât despre rolul lui spune că nu ştie tot timpul ce trebuie să facă, iar când nu ştie, preferă să nu facă nimic, decât să facă ceva greşit. “Prefer să învăţ din experienţele celor în care am încredere”, mărturiseşte Serafim.

“Doamne dă-mi răbdare, dar dă-mi-o acum!”

“Viaţă mai agitată decat de când sunt în Mănăstire n-am avut niciodată”. Glumeşte spunând că “răbdarea e să stai liniştit, să nu faci nimic şi să aştepţi să treacă”. “Comparat cu viaţa de familie, monahismul este mult mai intens, atunci când cazi, căderile sunt mult mai mari şi mai dureroase, atunci când o iei la fugă, chiar fugi, zbori”. “Este o luptă extraordinară să te schimbi pe tine”, este un proces de durată, care nu se poate înfăptui peste noapte, sau de la o zi la alta admite pe un ton grav. Trăirile sunt mai intense, “călugării nu prea au cu cine să se certe decât cu ei înşisi”, toate gândurile sunt doar în mintea lor, nu pot trânti nici o uşă, nu pot fugi nicăieri de ei înşişi aşa cum se mai întâmplă în lumea laică uneori, explică Serafim cu răbdare.

Despre societatea acutuală

Societatea de astăzi este “perfectibilă, se poate şi mai bine, dar e loc şi de mai rău”. Legat de media remarcă promovarea scriiturii tabloide sau semi-tabloide, faptul ca picanteriile sunt în prim-plan şi regretă că lucrurile frumoase, simple, de care lumea are atât de mare nevoie, sunt minimalizate sau chiar excluse din mass-media.
“Mai bine încerci să înţelegi ce se întâmplă decât să încerci să schimbi lumea cu totul. Încercarea de a schimba lumea cu totul duce de multe ori la nebunie”. Nu putem să nu admitem acest fapt decât dacă facem abstracţie de istorie şi de viaţa de zi cu zi. “Încercarea de a înţelege lumea aduce mai multă înţelepciune”.
Multă lume la auzul cuvantului “călugăr” îşi imaginează o persoană sobră, cu nişte idei bine stabilite şi inflexibile, a căror experienţă de viaţă nu-i face apţi în a da sfaturi celor cu o familie lumească, care nu au prieteni în afară de Dumnezeu şi Sfinţi. “Am simpatii si antipatii la prima vedere. Dar în ciuda aparenţelor sunt o persoană foarte pasională.”
Despre Serafim, cei apropiaţi spun că este un bun prieten şi confident, un om deschis către comunicare, în principiu, pe orice temă. “Am o gramada de prieteni şi foarte puţine prejudecăţi, ca să nu spun că n-am deloc că poate nu le-am descoperit încă”, spune chiar el. Nu are subiecte tabuu dar preferă să evite subiectele sensibile pentru interlocutor. Pe lângă calculatoare, adoră florile, natura, se bucură de o ploaie vară ca un copil la vederea unei jucării abia primite. Citeşte când are timp, cărţi în engleză şi franceză, “este un foarte bun exerciţiu de limbă, pentru că nu am ocazia să vorbesc prea mult în limbile respective de obicei”. Din când în când îşi alege un motto care să-i reamintească ce are de făcut.

“Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi”.

Jurnal de camin din umbra epocii de aur

“Inainte era mai bine!” Nu o data am auzit faimosul verdict, care face referire la o perioada care poate parea demna de un film stiintifico-fantastic. Pe langa cozile interminabile la magazine, painea pe cartela, mancarea trimisa de parinti copiilor de la facultate prin intermediul mecanicului de tren, saracia pare totusi ca avea farmecul ei; “cei mai frumosi ani erau cei din studentie”, afirma multi dintre studentii de atunci.

“Viata mea de camin a inceput inainte de a sta eu in camin”

Putini sunt cei de astazi, din generatia post-comunista, care pot spune ca au calcat intr-un camin studentesc inainte sa intre la o facultate. Si mai putini sunt cei care au fost la o petrecere in camin, pe cand, cei care au acum in jur de 40 de ani, chiar daca nu au stat in camine pe timpul facultatii, rar doar sa fie vreo unul care sa nu stie cum era viata de student pe vremea “raposatului”. Cei mai multi isi aduc aminte cu drag de respectiva perioada. “Aveam 17-18 ani cand mergem la petrecerile date in camine. Stiam cativa baieti mai in fiecare camin, vorbeam cu ei dinainte si ne strecuram si noi, astia mai mici la un bairam. Dupa aia tratam direct cu administratorul. Ii dadeam 5 lei si aveam intrare libera cand vroiam noi. Tot atata era taxa si la caminele de fete. Faceam bisnita pe vremea aia. Cu tigari. Cu arabii si grecii faceam trocuri ca ei aveau blugi, bautura, electrocasnice…chiar si valuta”, spune Gabriel, razand. Desi era aproape imposibil, ca iesean, sa stai in camin, “cu o spaga data cui trebuie se rezolva aproape orice”. Neagu B., fost student la Facultatea de Mecanica, povesteste ca “viata mea de camin a inceput inainte de a sta eu in camin, dar aveam colegi care stateau si ma duceam pe la ei, la un baieram, o distractie….ce viata de camin… frumos, frumos. Sfarsitul anului l-am facut ilegal in camin: aveam unde sa stau, in gazda, dar veneam in camin si stateam al nu-stiu-catelea in camera. Era prea frumoasa viata de camin ca sa stau singur in gazda. Am stat in Tudor, in T10 – un camin renumit pentru viata clasica, adevarata de camin. M-am imprietenit cu baieti mai mari si mi-au facut intrarea si in camin, si in Comitet. Si am fost si sef de palier!”

Desi regulile erau stricte, incalcarea lor facea viata suportabila, micile revolte erau acoperite sau sustinute de administratorii caminelor, “oameni intelegatori, de treaba in mare parte”. “Fete in camin? – Doamne Dumnezeule…teoretic nu era voie – sub nici o forma. Domn’ director educativ avea uite asa (arata cu pumnii) un teanc mare de chei, deci asta era ala bun – putini erau, si in momentul in care venea un control in camin, prima usa pe care o vedea, lua teancul de chei si batea cu ele in usa. Si cine nu trebuia sa deschida, stia. Asta era avertizarea. Intr-o zi a venit directorul educativ la noi in camera si eram eu cu inca un coleg si iubitele noastre, acualele sotii…si se duce el la ele si zice: si ne-a lasat in pace”, isi aminteste razand Neagu.

“Autopanarama” unui fost administrator de pe vremuri

Valeria Ion, administrator de camine de 33 de ani, povesteste despre sistemul gospodarire al caminelor. “Era autogospodarirea, eu le-am pus alta denumire, ii ziceam , pentru ca erau pusi studentii sa faca de serviciu pe palier. Daca ei aveau 12 chiuvete, si 6 vase de wc, si-un hol de 50 de m de spalat…ca vroiau sa-i invete gospodari…ca orice fel de casa ar fi avut, oricat de mare…tot nu era la nivelul asta, nu aveau atata de munca. In ziua respectiva erau scutiti de la scoala si daca nu faceau curatenie, li se dadeau cate o sanctiune. Ei intre ei isi mai faceau sicane unul altuia cand stiau cine urmeaza sa fie de serviciu…murdareau chiuvetele, infundau wc-urile…tot felul de prostioare ca sa aiba ala ce sa munceasca a doua zi si de-asta nu mai vroia nici unu sa mai faca de serviciu.Si-am zis ca daca azi nu fac ce trebuie, maine la fel…intr-o zi cand o veni controlul, o sa fie rau pentru toata lumea. Si i-am sfatuit impreuna cu comitetul de camin sa facem o cheta de 50 bani, sa platim pe cineva sa faca curatatenie. Nu era mult, dar adunat banut cu banut, era de-ajuns. Si-asa am facut. Am platit o femeie sa faca curatenie, la ora 9 era gata totul pe toate etajele. Cand a venit controlul, toti se mirau cum de e asa de curat la noi, cum de-am reusit sa-i sa faca curat. Au intrebat cine a fost de serviciu…au iesit fetele care erau in ziua aia responsabile, si si-au asumat . Cand am vazut ca tine figura, am suflat si la restul caminelor reteta.”

Cele mai frumoase “chindii” se dadeau in sesiune

Odata cu democratia a aparut si piata distractiilor aproape fara limita, discoteci, cluburi, puburi, casinouri, baruri, cinematografe in care filmele nu mai sunt interzise. Se fac rar petreceri in camine si atunci sub pretextul unei aniversari sau al sesiunii… trecute cu bine au nu, in mare parte facute de studentii cu mai putine posibilitati materiale. De fapt, asta este unul din punctele comune petrecerilor de acum mai bine de 20 de ani. “Si daca e sa ne gandim bine, cele mai frumoase chindii, cele mai frumoase partide de carti, cele mai frumoase distractii se faceau in sesiune. Erau enorm de mult motive de sabatorit: luai un examen sau picai un examen si trebuia sa iti versi necazul cumva. Si ce faceai? Bairam!”, spune Neagu, fost student pe vremea aceea. Dansul in camine se facea saptamanal, uneori si in fiecare zi, dar mai cu seama joia si vinerea, “ca sambata si duminica mai mergeam la discoteca. Erau discoteci studentesti atunci unde se intra doar pe baza carnetului de student. Uneori continuam in camerele de camin distractia”, povesteste George. Casetofoane nu aveau multi, “un coleg, Mosu, avea o statie pe vremea aia, 2×100 de wati. Ca sa se poata asculta muzica la statia aia, scoteam boxele pe geam si dadeam drumu la statie si era baieram in tot “Tudorul”. Si nu exagerez. Militia mai venea, dar ei urmareau si o parte din profesori. Si securitatea si toti veneau sambata seara, spre duminica, de obicei, ca sa monotorizeze caminele. Aveam un cuibusor de nebunii acolo in T10…eram prieteni foarte buni in 3 camere care erau in fundul holului, etajul 2, si cand faceam baieram faceam toate 3 camerele odata. De obicei vineri spre sambata. Deci era: camera de nebunii, camera de dansat si camera de pus bagaje, haine, prostii, chestii, socoteli si asa mai departe. Camera de dansat era camera facuta de noi pe de-a-ntregul: cu glob de ala facut cu oglinjoare ca la discoteci, cu spatiu de dans, cu afisele pe pereti. Bairamuri frumoase de acu 25 de ani…”

Muzica o aduceau cei care erau din Constanta, Brasov sau Timisoara, “era obligatia lor morala si sufleteasca sa vina cu casete, tot timpul am avut muzica buna, si romaneasca si straina. Poze faceam cu un aparat Smena de 8 mm, foarte bun pe vremea aia”. La partidele de poker sau bridge nu se baga oricine, “n-ai auzit de 3 zile si 3 nopti de bauta, de fumat si de carti? Eu nu am invatat bridge, mi-a fost frica, pentru ca toti care i-am cunoscut, care stiau si erau jucatori de bridge, toti erau in anul 3 dupa vreo 10 ani. M-am multumit cu tarnimul si pe asta il jucam cate 2 zile si 2 nopti, dar nu ca bridge-ul. Care erau jucatori de bridge, sa te fereasca Dumnezeu, cand ii scapai! Se juca go (joc japonez cu bilute, un soi de dame), tot in sesiune. Faceam partide de go, era modul de a-ti descarca creierul intre examene. Nu aveai cum, la volumul de munca si de materie pe care trebuia sa-l inglobezi… Bai copii, eu ma uit ce invatati voi acuma, e un zero mare taiat in patru, crede-ti-ma! Voi stiti ce inseamna 52 de cursuri a cate 4 ore fiecare, sa inveti tot in 10 zile, ca atat era perioada de examene. Cat puteai sa le portionezi in 10 zile? Pentru ca trebuia sa inveti, totusi nu treceai altfel, erau materii la care daca nu stiai, nu treceai. Nu treceai nici sa te bata Mos Craciun, nu aveai cum”.

Aranjamentele cu autoritatile erau la ordinea zilei, deseori securistii si militienii erau participanti active la serile de carti, “aveam un director educativ care venea la noi, punea el 100 lei pe masa si . Grija noastra: saream gardul la fabrica de bere si veneam cu punguta asa frumusel si cu baxul de Carpati alaturi, veneau la noi in camera, intindeam o patida de carti . De 100 de lei aveai 50 kile de bere…sa tot bei. Domn’ director educativ venea frumusel la noi in camera, facea o partida de carti pana la o bucata de noapte, dai cu berica, dai cu nu-stiu-ce, era bine si frumos”.

Serile video se faceau mai rar. “Nu era voie cu video in camin sub nici o forma, era periculos”. Se organizau de obicei in salile de lectura. “Eu aveam tlevizorul meu in camera, era un diamond de ala mare. Luam televizoul meu, aveam prietenii care aveau video, ma duceam la ei si le spuneam . Luam video, luam geanta cu casete, luam televizorul de la mine din camera, il puneam in sala de lectura, video dedesubt: intrarea libera! Eu asa faceam, de-a dracului! Si stiam care sunt baietii, ii anuntam si le spuneam sa il anunte pe Neagu (tot asa il chema si pe directorul educativ) ca facem seara video. Venea nenea asta, iesea scandal, balamuc. Si eu ii spuneam ca problema era sa nu se organizeze cu bani. Este activitatea cultural-educativa? Ai vazut vreaun film interzis? Nu. De-al dracului le faceam asa. Era un colectiv de sa te fereasca Dumnezeu, cat de unit era, nu ca acuma”. “Securitatea stia de toate astea, ba chiar mai luau si ei parte la dar isi trageau ei informatiile din alte parti despre cine ce avea, de unde s.a.m.d”, spune Claudiu.

Europa Libera si Vocea Americii erau posturile de radio ascultate de toti studentii, “ascultam oricum, nu aveau ce ne face. Aveam un VER, un radio polonez sau rusesc, prindea vreo 6 benzi scurte, prindeam orice”.

***

Erau uniti, isi pazeau spatele unul altuia, pornind de la bisnita din camine pana la iesitul in strada, din Copou pana in Tudor, ca sa ceara caldura in camere. Un alt student “optezecist”, George, isi aminteste ca “prin ’87-’88 a fost: au iesit studentii in strada ca era frig in camine de nu se putea sta. Au fost si represalii, unii au fost batuti, exmatriculati, inchisi o bucata de timp, altii au disparut de tot fara sa se stie nimic de ei. Cert este, adauga el, ca, “dupa aia, tot cartierul Copou a avut caldura de se statea in tricou in case iarna la -20 de grade afara.”

Reportaj realizat impreuna cu Alina Guraliuc, publicat pe Agentia de stiri CuzaNet.

Ulei viu

Nascut in New York, Jonathan Viner manuieste pensula si reuseste sa starneasca emotii de nebanuit prin intermediul artei sale. Prefera uleiurile, care de altfel i-au adus recunoasterea, dar cocheteaza la fel de bine si cu schitele in grafit.
Irina

Zhenya

Watchdogs

Click pentru a vizita site-ul artistului